Îsi găseşte aplicarea numai in sfera contractelor cu titulu oneros cu executare succesiva sau a celor afectate de un termen suspensiv care pot fi expuse, pe durata existenţei lor, unor schimbări imprevizibile ale condiţiilor economice în care au fost încheiate. Această dinamică a conjuncturii ecomice atrage dupa sine necesitatea adaptarii contractului la noile realităţi, căci părţile, la încheierea contractului, nu au avut in vedere schimbările intervenite în viaţa lor economică, încheind contracutul in considerarea situaţiei economice existente la data încheierii contractului. Această metamorfoză a circumstanţelor economice poate avea consecinţe grave, constând în serioase dezechilibre între prestaţiile părţilor, susceptibile de a cauza ruina pentru o parte contractantă şi îmbogaţirea celeilalte.
Această pagubă pe care o suferă o parte ca o consecinţă a dezechilibrului grav intervenit între prestaţiile cocontractanţilor in cursul executări contractului, urmare a creşterii excesive si imprevizibile a preţurilor, constituie de fapt impreviziunea.
Din cele expuse mai sus se desprind trăsăturile definitorii ale impreviziunii:
- Impreviziunea este o problemă de ordin economic şi financiar legată de fluctuaţiile preţurilor; problema impreviziunii nu se pune când cauzele dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor sunt de altă natură decât cea economică;
- Paguba rezultată din dezechilibrul prestaţiilor intervine după încheierea contractului; prin acest lucru impreviziunea se deosebeşte de viciul de consimţământ al leziunii, care intervine în momentul încheierii contractului – impreviziunea este o “leziune a posteriori”.
Impreviziunea constituie un exemplu ilustrativ pentru modul în care concepte tradiţionale ale dreptului civil sunt chemate să-şi demonstreze corespondenţa cu o anumită realitate economică. Pentru importanţa practică a teoriei pledează atât cauzele sale generatoare, cât si efectele pe care le are asupra relaţiilor contractuale.
Din perspectivă istorică, teoria ca atare nu era consacrată de o manieră generală în dreptul roman, ci numai printr-o serie de directive, mai ales de interpretare, aplicabile în cazuri concrete. În strânsă legatură cu evoluţia principiului obligativitaţii contractului, teoria a fost dezvoltată de canonişti prin intermediul generalizării clauzei rebus sic stantibus; în vechiul drept românesc se constată tendinţa de reglementare parţiala a impreviziunii contractuale, fie sub influenţa codului austriac, fie sub cea autohtonă.
“Putere de lege”. Potrivit art. 696 Codul civil, “Convenţiile legal făcute au putere de lege între parţiile contractante”.
Forţa(puterea) obligatorie a contractului deriva din “puterea de lege”, pe care însăşi legea o recunoaste contractului în raporturile dintre părţi. Din această împrejurare nu se poate trage concluzia că este posibil a se asemui contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.
Comparaţie între contract si lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că formularea sintetică a pricipiului pacta sunt servanda: ”contractul este legea părţilor” – ar putea da naştere la confuzii.
a compara contractul cu legea înseamna a sublinia următoarele mai importante deosebiri:
- Legea conţine reguli de conduită generale, abstracte si impersonale, obligatorii pentru toţi subiecţii de drept civil, pe cand contractul obligă numai părţile si avânzii lor cauză;
- Legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul(specie a actului juridic civil) regelementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;
- Legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului, înfaţişată de organul legislativ, în timp ce contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor(este fructul acesteia);
- Legea este opera unui organ de stat – organul legislativ – pe când contractul este opera părţilor, persoane fizice sau juridice; si
- Contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.
”Putere de lege” a contractelor legal încheiate priveşte părţile si avânzii lor cauză, dar instanţa de judecată , judecând litigiul intervenit între părţi, este obligată să ţină seama de clauzele contractului şi să asigure executarea lor, ca si când ar fi vorba de aplicarea dispoziţiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi parerea potrivit căreia, dacă contractele nu pot fi executate pentru că, între timp, s-a schimbat situaţia economică a părţilor, se admite revizuirea lor, pentru ceea ce s-a numit “impreviziune în privinţa schimbării situaţiei economice”, din iniţiativa creditorului. Este ceea ce se exprimă prin formula: ”rebus sic stantibus”.
Cu privire la modul în care îşi găseşte aplicarea în practică principiul “pacta sunt servanda” şi corecţiile pe care aceasta le-a primit prin adagiul ”rebus sic stantibus”, sunt de făcut urmatoarele observaţii.
Până în anul 1989 s-a considerat că există stabilitate monetară, ceea ce a dus implicit, la o stabilire a contractelor care cuprindeau obligaţii pecuniare.
Conform adagiului “pacta sunt servanda’’, chiar şi în situaţiile în care la data încheierii contractului si până la data executării contractelor au survenit împrejurări economice neprevazute, ce au rupt echilibrul prestaţiilor economice neprevăzute avute în vedere la încheierea contractelor, acestea trebuie executate aşa cum s-a convenit, ceea ce s-a motivat prin imperativul respectării cuvântului dat(promissorum impletorum obligatio).
În vederea adaptării la realităţile impuse de fenomenul inflaţiei, s-a formulat adagiul “rebus sic stantibus”, iar, spre a justifica această excepţie, s-a formulat teoria impreviziunii ca o excepţie de la regula ”pacta sunt servanda”, conform căreia, ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părţile contractante, revizuirea contractului se impune ”ratio legis”, in vederea restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor; ori, dacă între timp aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice, iar cum schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, s-a spus că revizuirea contractelor economice corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante
Pornind de la dispoziţiile art.1085, potrivit cărora “debitorul nu răspunde decât de daunele interese care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său, doctrina românească face distincţie între clauzele contractuale previzibile, care sunt admisibile (”pacta sunt servanda”), şi clauzele contractuale imprevizibile numite si clauze ”rebus sic stantibus” care sunt considerate inadmisibile”.
Referitor la clauzele contractuale pecuniare, de stabilire a daunelor interese Codul civil român a adoptat criteriul dobânzii legale, spre a delimita clauzele previzibile de clauzele imprevizibile.
Este de făcut precizarea că, datorită inflaţiei grave şi permanente, dobânda legală nu mai constituie un criteriu prin care să fie evaluate daunele interese şi în funcţie de care să se facă delimitarea între clauzele contractuale previzibile si cele imprevizibile. S-a ajuns astfel la lărgirea sferei clauzelor contractuale pecuniare previzibile pană la limita prognozei posibile a ratei inflaţiei. Astfel de clauze sunt frecvente în contractele de împrumut de bani, rentă viageră sau vânzare-cumpărare cu preţul eşalonat în rate, şi au un suport real, şi anume limita ratei inflaţiei anuale, care se stabileşte pe plan naţional, ceea ce face ca astfel de clauze să fie considerate ca previzibile şi nu imprevizibile.
Rezultă aşadar că, în dreptul românesc actual, datorită previzibilitaţii inflaţiei, sfera de aplicare a regulii “pacta sunt servanda” s-a extins prin curpinderea şi a clauzelor contractuale pecuniare susceptibile de a fi prevazut, restrângându-se astfel sfera excepţiei ”rebus sic stantibus”.
Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor , dar ea este ţarmuită, în sensul că “numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. ”
Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al formei, în regula consensualităţii convenţiilor, potrivit căreia, pentru validitatea unei convenţii este suficient acordul de voinţă al părţilor, afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale sau solemne, iar executarea obligaţiilor se face aşa cum ele au fost asumate: “pacta sunt servanda”.
În ceea ce priveşte doctrina internaţională Rebus sic stantibus este un principiu al tratatului internaţional de drept . Articolul 62 din Convenţia de la Viena din 1969 si Normele prevăzute în tratatele de drept internaţional :
O schimbare fundamentală a circumstanţelor, care a survenit ulterior celor existente în momentul încheierii tratatului sau acordurilor şi care nu a fost prevăzută de părţi, nu poate fi invocată pentru a retragerea din tratat sau nerespectarea prevederilor acestuia, doar dacă:
- Existenţa acelor circumstanţe să constituie un fundament esenţial al consimţamântului parţilor care au fost obligate la tratat.
- Efectul schimbării este radical pentru a transforma extinderea obligaţiilor încă executate sub incidenţa prevederilor din tratat.
Articolul 62 demonstrează caracterul excepţional al rebus sic stantibus. Acesta este subordonat principiului general pacta sunt servanda, cum este precizat în articolul 26 din al Convenţiei de la Viena.
Schimbarea trebuie sa fie fundamentală. Trebuie sa pericliteze supravieţuirea statului . Singura pierdere a câştigului economic sau reformele monetare sunt insuficiente. După cum Curtea Internaţională a decis în cazul Fisheries Jurisdiction, schimbările trebuie sa fie vitale, şi anume trebuie sa “pericliteze existenţa sau dezvoltarea uneia dintre părţi ”. Mai mult schimbarea circumstanţelor trebuie sa fie imprevizibilă. Defapt părţiile adesea au invocat în faţa tribunalelor rebus sic stantibus, iar ca atare părţiile nu ai primit nici o compensaţie. Curtea Internaţională de Justiţie sau alte tribunale au refuzat întotdeauna să aplice rebus sic stantibus vreunui tratat.
Impreviziunea contractuală prin fundamentul sau elementele ei, trebuie distinsă de o serie de noţiuni asemănătoare, în scopul evidenţierii, unicităţii figurii sale juridice.
Astfel, este important sa delimităm impreviziunea contractuală de leziune, eroare, forţa majoră, elementul aleatoriu si repararea prejudiciului imprevizibil.
De asemenea este necesar să determinăm domeniul de aplicare, conform tezei de doctorat pe tema teoriei impreviziunii a Cristinei Zamşa a determina sfera de aplicare a teoriei impreviziunii înseamnă a-i fixa întinderea în dreptul civil, cu precizarea materiilor în care are incidenţa. Maniera prea largă – prin urmare, eronată- abordată de unii autori în această privinţă a fost necesară structurarea a două nivele.
La primul nivel, teoria impreviziunii trebuie separată de unele domenii în care o eventuală încadrare ar dovedi o ignorare a particularităţilor sale; confuzia care s-a făcut poate fi explicată prin luarea în considerare a naturii pecuniare a obligaţiilor civile implicate, natură care a reclamat rezolvarea problemei actualizării lor.
Concret, este vorba de greşita aplicare în cadrul actualizării obligaţiilor legale (de exemplu, de întreţinere) decurgând din fapte juridice (licite sau ilicite) sau din hotărâri judecătoreşti.
În primul caz, al obligaţiilor legale, soluţia se află în instituţia indexării, potrivit cu indicele de inflaţie publicat de către Institutul Naţional de Statistică, criteriu utilizat de altfel şi în raporturile contractuale.
În privinţa obligaţiilor cu sursă faptul juridic, se distinge în funcţie de liceitatea acestuia: referitor la creanţele izvorâte din fapte juridice licite, se vor aplica regulile de la îmbogăţirea fară justă cauză împreună cu cele stabilite de Codul civil pentu plata lucrului nedatoriat şi gestiunea de afaceri.
Privitor la obligaţiile bănesti în materia răspunderii civile delictuale, este incident principiul reparării integrale a prejudiciului (atât damnum emergens, cât şi lucrum cessans), astfel că o eventuală depreciere a acestora va trebui luată în calcul la fixarea cuantumului final al creanţei.
În fine, o posibilă confuzie – incă nesesizată – care trebuie evitată priveşte schimbarea valorii reale a obligaţiilor pecuniare fixate printr-o hotărâre judecătorească, aspect reglementat prin O.G. nr. 5/2001 sau prin orice titlu executoriu (conform art.371 C.proc. civ.) şi care excede teoriei în prezenţă, aplicabilă exclusiv obligaţiilor contractuale; este adevărat că ordonanţa prevede actualizarea sumelor rezultând din orice titlu executoriu, dar ceea împiedică aplicarea ei în materia impreviziunii este ipoteza de lucru: creanţe ajunse la scadenţă şi neachitate de creditor. Or, teoria impreviziunii are în vedere adaptarea obligaţiilor contractuale la noile circumstanţe, înainte sau cel mult concomitent cu momentul scandenţei. Pentru obligaţiile convenţionale băneşti neonorate la scandenţă, este aplicată dobânda legală, astfel cum este reglementată de O.G. nr.9/2000.
Istoricul contractual (contractele de concesiune), fundamentul (executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale) şi finalitaţiile(adaptarea contractului la noile circumstanţe) teoriei impreviziunii sunt contrare aplicării ei în domeniul obligaţiilor născute pe cale legală sau judiciară, observaţie de natură a-i fixa şi denumirea teoriei: impreviziunea contractuală.
La al doilea nivel, sfera de aplicare a teoriei cuprinde acele elemente cu rol în definirea teoriei în cadrul dreptului contractual, prin luarea în considerare numai a acelor contracte susceptibile de a fi adaptate în temeiul principiului bunei-credinţe.
Concret, în determinarea domeniului de aplicare a impreviziunii contractuale, se distinge între acele categorii de contracte susceptibile a fi afectate de schimbarea circumstanţelor; este vorba de contractele cu executare de lungă durată, contractele comutative si contractele aleatorii, contractele cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Tot in lucrarea de doctorat a Cristinei Zamşa sunt aduse în discuţie premisele impreviziunii contractuale înainte de a prezenta condiţiile proprii impreviziunii, dat fiind faptul ca acestea pregatesc terenul in limitele căruia se poate vorbi de o situaşie de impreviziune, prin verificarea cerinţelor propriu-zise, desi fară a îndeplini rolul de condiţii. Acestea sunt in numar de trei si anume:
- absenţa culpei debitorului;
- absenţa unei clauze de adaptare a contractului;
- caracterul licit al neexecutării obligaţiilor.
Condiţiile impreviziunii contractuale, în literatura juridică română şi franceză, dincolo de anumite puncte de vedere comune, semnalăm maniere diferite de abordare a condiţiilor impreviziunii contractuale şi care ar putea fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, unele menţionate ca atare de autori, altele deduse din întreaga problematică:
- se distinge între o viziune analiticăsi o viziune sintetică de prezentare a condiţiilor impreviziunii;
- se remarcă tendinţa unor autori de includere în cadrul prezentei secţiuni a unor elemente ce exced materiei, la aceasta recurgându-se în intenţia de a opera anumite comparaţii între impreviziune şi o serie de noţiuni juridice asemănătoare;
- exista manieră de prezentare a condiţiilor pozitive, respectiv negative ale impreviziunii contractuale;
- este semnalată si o tratare deosebită a condiţiilor prin raportare la un dublu fundament al teoriei impreviziunii ;
- în fine, recent, s-a făcut expressis verbis distincţia între criterii obiective şi subiective , din a căror cumulare rezultă dreptul părţii interesate la renegocierea contractului;
- condiţiile pot privi o împrejurare (imprevizibilitatea) sau una din părţiile contractante (culpa creditorului sau punerea în întârziere a debitorului).
- Condiţiile pot fi de fond (majoritatea) sau de formă (punere în întârziere).
Criteriile menţionate pot fi utilizate concomitent pentru a caracteriza opiniile care ne-au atras atenţia, exprimate începând din perioada interbelică până în contemporaneitate.
Prin urmare condiţiile contractuale sunt:
1. Imprevizibilitatea: intervenirea unei situaţii imprevizibile sau cu efecte imprevizibile.
2. Momentul intervenirii schimbării de circumstanţe sau al constatării efectului asupra contractului.
3. Efectul produs asupra contractului
4. Riscul determinat de o situaţie de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor contractului.
Efectele admiterii teoriei impreviziunii, concepţia despre efectele impreviziunii.
În funcţie de partea contractantă afectată de intervenirea unui eveniment imprevizibil, rezultatul admiterii impreviziunii va ri reprezentat, în mod concret:
- De situaţia debitorului, căruia nu i se va imputa îndeplinirea obligaţiei devenite prea oneroasă;
- De situaţia creditorului, care nu va fi obligat la acceptarea contraprestaţiei, datorită diminuării drastice a valorii acesteia.
În ambele variante este vorba, în esenţă, de lipsirea de efect a acelor clauze contractuale conţinând obligaţia excesiv de oneroasă, respectiv contraprestaţia diminuată. Din punct de vedere logico-juridic, problematica lipsei de efecte a clauzelor contractului iniţial a fost precedată de justificarea “surmontării” principiului obligativităţii contractului, de verificarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru aplicarea teoriei impreviziunii şi de aflarea unui fundament teoretic al acesteia.
Lipsirea de efecte a contractului (mai precis, a clauzelor conţinând prestaţiile părţilor) afectat de impreviziune deschide câmpul discuţiilor referitoare la soluţiile care se impun în legătură cu soarta contractului pentru viitor: menţinerea sau desfiinţarea sa.
Modalitaţiile de atingere a soluţiilor respective sunt în număr de trei: pe cale convenţională, judiciară sau legală.
Militând pentru conceptul de revizuire lato sensu pentru a desemna în ansamblu efectele teoriei impreviziunii le vom enumera mai jos:
1. Desfiinţarea contractului prin rezilierea/ rezoluţiunea pentru cauză de impreviziune.
2. Suspendarea contractului.
3. Prorogarea contractului.
4. Executarea prin anticipare a obligaţiei debitorului.
5. Concilierea amiabilă a părţilor.
6. Revizuirea stricto sensu sau intevenţia directă a instanţei cu doua variante: în scopul fixării limitelor de revizuire a prestaţiilor şi în scopul determinării exacte a cuantumului valorii prestaţiilor.
7. Instituirea unei obligaţii de renegociere a contractului sau intervenţia indirectă a instanţei.
8. Intervenţia legiuitorului prin reglementarea, în domenii precise, a limitelor de revizuire stricto sensu a prestaţiilor.
Pentru a ilustra teoria impreviziunii în practica judiciară am selectat o speţa:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr.7677 din 28 octombrie 1991 la Judecătoria Alba Iulia, reclamanţii G.P. şi G.E. au chemat în judecată pe pârâta S.A. pentru ca prin hotărârea judecătorească să fie obligată să recunoască dreptul de propriete asupra unei porţiuni de teren arabil, în suprafaţa de 35 arii, şi să-l predea in paşnica folosinţă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii arată ca au încheiat la data de 21 mai 1984, un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată cu defunctul soţ al pârâtei prin care au cumpărat un teren în suprafaţa de 0.35ha., situat pe raza localitaţii Tartaria.
În data de 8 ianuarie 1992, reclamanta reconvenţională S.A. a chemat în judecată pe părâţii reconvenţionali G.P. si G.F. pentru ca prin hotărârea dată de instanţă:
- Să se constate nulitatea actului de vânzare-cumpărare întocmit la data de 21mai 1984, între soţul ei (decedat in prezent) si părâţii reconvenţionali
- În sublsidiar, să se dispună rezoluţiounea actului de vânzare-cumpărare menţionat
În motivarea acestei acţiuni, se arată că terenul din litigiu a fost proprietatea antecesorilor reclamantei reconvenţionale şi nu a defunctului ei soţ, acesta neavând calitatea de proprietar.
Judecătoria Alba Iulia, prin sentinţa civilă nr.709 din 3 februarie 1992, a respins acţiunea principală, a admis acţiunea reconvenţională şi a constatat nulă convenţia încheiată la data de 21 mai 1984, privind terenul din litigiu şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare, precum si obligarea reclamantei reconvenţionale, S.A. să restituie părâţilor reconvenţionali suma de 10.000lei.
Pentru a pronunţa aceasta sentinţă, instanţa de fond a reţinut ca la data încheierii actului erau în vigoare Legile nr.58/1974, terenurile agricole fiind scoase din circuitul civil şi totodată, vânzătorul a înstrăinat terenul soţiei sale altuia, neavând consimţământul acesteia.
Prin decizia civilă nr.576 din 28 august 1992 a Tribunalului Judeţean Alba Iulia a fost admis recursul declarat de G.P. si G.F., a fost casată hotărârea primei instanţe cu reţinerea cauzei spre rejudecarea numai cu privire la repunerea în situaţia anterioară a recurenţilor, în care scop s-a dispus complementarea problaţiunii prin efectuarea unei expertize tehnice.
S-a reţinut ca suma de 10.000 lei, plătită de reclamanţi în anul 1984, reprezenta valoarea reală a terenului in litigiu în acel moment, însă, în prezent restituirea acestui preţ nu mai constituie o concretă repunere în situaţia anterioară, reclamanta reconvenţională fiind net avantajată în dauna părâţilor reconvenţionali. Trebuie stabilită valoarea de circulaţie a terenului din litigiu în momentul de faţă şi obligarea lui S.A. la restituirea acestei valori.
În cauza s-a efectuat o expertiză tehnică, precum o completare la această expertiză şi au fost ascultaţi martorii B.R. si M.I.
Aspectul privind constatarea nulităţii actului încheiat la data de 21 mai 1984, nu se impune a fi analizat întrucât a fost bine soluţionat de Judecătoria Alba Iulia prin sentinţa civilă nr. 709/1992. De aceea el urmează a fi reprodus în dispozitivul prezentei decizii numai pentru a se stabili legătura cu capătul de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare, aceea ce face obiectul casării cu reţinere a cauzei.
Întradevar, aşa cum s-a arătat în decizia de casare, obligarea părâtei S.A. de a restitui numai suma de 10.000 lei (preţ achitat la data de 21 mai 1984) nu constituie o corectă repunere în situaţia anterioară, întrucât, în prezent această sumă este modică, în raport cu valoarea totalitaţii bunurilor de pe piaţă.
Pentru a nu fi dezavantajată nici una dintre părţi, trebuie găsită modalitatea de a proceda la o echitabilă repunere în situaţia anterioară şi aceasta este numai valoarea de circulaţie a terenului din litigiu.
Aşa cum a stabilit şi expertul în completarea raportului de expertiză, valoarea de circulaţie a terenului agricol se stabilesc în raport cu venitul net realizat pe o perioadă de 10 ani, în regim de culturi alternative, adică 5 ani în urma cultivării grâului şi 5 ani în urma cultivării porubumbului.
Tot din expertiză rezultă că, în ultimii 10 ani, rezultă o producţie de 1150kg, grâu la hectar şi 1600kg porumb la hectar, revenind pentru 0.35ha. 442 kg grâu si 560kg porumb.
Din declaraţiile martorilor audiaţi se reţine că o ferdelă de grâu valorează 1000lei, iar una de porumb, valorează 900 lei. Ştiut fiind ca o ferdelă are 15kg rezultă că un kg grâu valorează 66 lei, iar un kg porumb valorează 60lei. Astfel urmează ca reclamanta reconvenţională S.A. să fie obligată să plătească părâţilor reconvenţionali suma de 141.000 lei cu titlu de restituire de preţ la valoarea reactualizată.
Practica pe plan internaţional în materia teoriei impreviziunii, şi anume procesele de albitraj sunt des întalnite, iar datorită faptului că nu există un suport legislativ există o serie de controverse, o aplicabilitate diferită si evident o procedură diferită bazată pe precedente judiciare.
Albitrajul în echitate (pe principiul ca este necesară o judecată corectă în situaţiile în care legiile sau normele existente nu pot oferi un o soluţie pe masură) şi schimbarea circumstanţelor.
Arbitrii sunt investiţi cu puterea amiables compositeurs, ei trebuie să decidă ex aequo et bono. Amiable composition pot demara (pleca) strict de la clauzele contractuale şi în baza echităţii. Aceşti arbitri pot acorda despăgubiri în fiecare din cazurile în care consideră că trebuie restabilit echilibrul dintre obligaţiile celor două părţi, echilibru ce a fost deranjat prin schimbarea circumstanţelor. Spre exemplu, arbitrii faimosului S.E.E.E. – Yugoslavia care au acţionat ca amiables compositeurs, au putut acorda despăgubiri din cauza deprecierii dinarului yugoslav.
O alta chestiune interesantă pe plan internaţional şi anume, vom face referire la sistemul de Common Law, dacă există si se aplică principiul Rebus sic stantibus?
Rebus sic stantibus nu a fost adoptat în mod expres în ţările Common Law. În ciuda acestui fapt, curţile Common Law au dat soluţii foarte asemănătoare în majoritatea ţărilor care au adoptat rebus sic stantibus prin prisma a trei doctrine pe care le vom analiza pe scurt:
• Imposibilitatea
• Impracticabilitatea
• Fustrarea
Imposibilitatea:
Din totdeauna regula în common law a fost pacta sunt servanta. Imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor contractuale nu a fost acceptată ca o scuză şi, chiar şi atunci când instanţa constata imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor, partea ce nu şi-a îndeplinit obligaţia era ţinută la plata daunelor interese. În sec.17 cazul Paradine v. Jane, chiriaşul a cerut să fie exonerat de plata chiriei pentru că „un prinţ german, pe nume Rupert, născut străin, duşman al Regelui şi al Regatului”, l-a izgonit de pe pământ astfel încât nu a mai putut obţine foloase de pe urma pământului. Într-un dictat care a fost acceptat în ţările common law, Curtea Regelui a declarat că:
„ atunci când una dintre părţile contractuale, se obligă sau îşi crează o obligaţie prin contract, este ţinută să respecte sau să îndeplinească obligaţia chiar şi în cazul în care intervine un accident ce nu a putut evitat şi care nu a fost prevăzut în contract. Astfel încât chiriaşul care s-a obligat să repare o casă deşi aceasta arde trăznită de fulger sau este făcută una cu pamântul de către inamici, totuşi este ţinut să repare casa.”
Singurele excepţii de la această regulă strictă „imposibilitatea nu constituie o scuză” sunt faptele ilegale, moartea sau handicapul fizic. Ulterior, o altă excepţie a fost formulată în Williams v. Lloyd, W. Jones. Acesta a fost un caz referitor la obiectul contractului. Curtea a reţinut că debitorul obligaţiei a fost scutit de obligaţia de a inapoia calul deoarece calul a murit fără vina debitorului prin „voia Domnului”.
Oricum Taylor v. Caldwell este considerat a fi izvorul principal al doctrinei pe tema imposibilităţii în sistemul Common Law. Taylor a încheiat un contract de închiriere cu Caldwell, obiectul contractului fiind o sală pentru concerte pe o perioadă de 4 zile în schimbul remuneraţiei de 100 lire sterline pe zi. Sala a fost distrusă într-un incendiu cu mai puţin de o săptămână inainte de concert. Taylor a acţionat în judecată pe caldwell pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Taylor a pretins ca despăgubiri cheltuielile ocazionate cu pregătirea concertului. Instanţa din Kings Bench a emis o hotărâre prin care Caldwell a fost exonerat pentru că: „privind contractul în totalitatea lui, găsim că părţile au încheiat contractul în baza unei existenţe continue a sălii de spectacol la momentul în care concertele trebuiau să aibă loc.”
Frustrarea:
Regula rigidă a common Law-ului, pacta sunt servanta a persistat pentru multă vreme. Sir George Jessel M.R., în 1875 a reţinut că:
„ este important ca o persoană adultă cu o capacitate de exerciţiu deplină să aibă libertatea deplină de a contracta iar contractelor astfel încheiate să li se confere de către instanţele de judecată puterea de lege.”
Acest punct de vedere strict a fost uşor atenuat de către doctrina frustrării. O formularea modernă a doctrinei frustrării poate fi găsită în Decizia Camerei Lorzilor în Davis Contractors Ltd. v.Fareham U.D.C. din 1956 când Lord Radcliffe a precizat că:
„frustrarea intervine de fiecare dată când legea recunoaşte că obligaţiile contractuale sunt imposibil de executat deoarece circumstanţele s-au modificat semnificativ. Non haecin foedera veni. Aceasta nu este ceea ce am promis să fac.”
Acest concept a fost acceptat de instanţele de judecată din Australia, Canada şi Noua Zeelandă. Legea americană a tratat puţin diferit frustrarea iar imposibilitatea a fost înlocuită cu impractibilitatea.
Impractibilitatea:
În mod similar, în Statele Unite ale Americii, conceptul a fost adoptat prin UCC 2-615 astfel:
„un vânzător care şi-a asumat o obligaţie şi a întârziat livrarea produselor sau nu a livrat produsele sau a efectuat o livrare parţială nu încalcă prevederile contractuale în cazul în care executarea contractului devine impracticabilă datorită evenimentelor ce au luat o întorsătură neaşteptată, fapt ce nu era prevăzut în momentul realizării contractului’’
Pentru ca o parte contractantă să poată fi exonerată de executarea obligaţiilor contractuale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• În primul rând executarea contractului aşa cum s-a convenit, să devină impracticabilă. În mod evident, impractibilitatea este mai flexibilă decât imposibilitatea şi rămâne la latitudinea instanţei.
• În cel de-al doilea rând, trebuie să existe un eveniment care să schimbe în totalitate şi pentru ambele părţi condiţiile iniţiale ale contractului.
• În cel de-al treilea rând, impractibilitatea nu poate să rezulte din vină părţii ce o invocă.
• În cel de-al patrulea rând, părţile trebuie să nu işi fi asumat „o obligaţie mai mare decât cea pe care o impune legea.” conform UCC.
Concluzii:
În dreptul civil au fost semnalate trei atitudini în ceea ce priveşte Rebus sic stantibus:
• Modelul francez respinge doctrina. De asemenea modelul a fost detectat în Uruguai şi Mexic.
• În modelul german, Rebus sic stantibus a fost acceptat prin prisma construcţiilor codurilor civil şi comercial de către instanţele judecătoreşti.
• Modelul italian, codurile au acceptat în mod expres regula Rebus sic stantibus. De asemenea Argentina şi Uruguai sunt un exeplu al acestui model.
• Nu există un model echivalent al regulei Rebus sic stantibus în statele common law. Oricum, prin construirea doctrinei şi jurisprudenţei în ceea ce priveşte „frustrarea, imposibilitatea şi impractibilitatea” statele common law au ajuns la acelaşi rezultat. În Statele Unite ale Americii, impracticabilitatea nu a fost codificată.
